Fără categorie

O baie cu spumă și lumânări parfumate

PSX_20181209_130251Așa mă răsfăț în unele seri, la (aproape) final de zi, când energia e la minim și am nevoie să mă relaxez în avans pentru o nouă zi de ținut după voinicul meu care e tot mai plimbăreț.

Îmi pun muzică, fac spumă multă în cadă, pun sare de baie, cu efect relaxant, aprind câteva lumânări parfumate cu aromă de vanilie și trandafiri, le așez pe marginea căzii și zac acolo, înspumată vreo 20 de minute sau mai mult, depinde cât simt nevoia.

Îi aud prin casă pe băieții mei cum se joacă, râd și se distrează, iar asta face baia și mai plăcută. Calm, relaxare, fără griji, fără stres. Închid ochii și mă gândesc la cai verzi pe pereți, la ce am mai citit, la ce aș mai vrea să scriu. Îmi mai vin și gânduri „negre” despre ce ar trebui să mai gătesc sau să mai fac prin casă, dar le gonesc ca pe un cârd de ciori gălăgioase și-mi văd mai departe de liniștea mea.

După baie, ca experiența să fie completă, folosesc o loțiune de corp cu un parfum dulce, o cremă de față cu efect revigorant după un scrub ușor, aplic ulei de argan pe păr spre vârfuri, iar la rădăcină, o loțiune reconfortantă care stopează căderea părului. La final, masez ușor pielea din jurul ochilor cu ulei de jojoba și mă simt ca nouă.

Cam ăsta ar fi unul dintre ritualurile mele preferate de relaxare.

Voi ce secrete aveți pentru a vă încărca bateriile? 😊

Reclame
#familie, Fără categorie

Scrisoare de la bebe (1)

Iubita mea mămică,

Suntem împreună de un anișor și aproape o lună și așa multe ți-aș spune, dacă aș putea să vorbesc. Momentan, silabisesc pe limba mea câte ceva, tu te amuzi și uneori chiar mă înțelegi. 

Știu că uneori ți-e greu, ești obosită, ai atâtea de făcut, iar eu îți ocup 101% din timp.

Să știi, mami, că eu nici n-am nevoie de altceva decât de tine: blândă, calmă, răbdătoare.

Știu că uneori ești stresată și nervoasă din tot felul de motive de oameni mari și de-asta îți zâmbesc cât pot eu de dulce cu noii mei dințișori. Doar privindu-mă, te înseninezi pe loc.

Știu că dimineața ai mai dormi un pic, dar pentru mine lumea e nouă, totul e nou și abia aștept să mai cunosc încă un pic din ea. Plus că mi-e fomiță după atâtea ore de somn.

Știu că nu te simți ok când mă mai trezesc de tot noaptea, când îți sunt visele mai dulci, iar eu mă apuc să mă foiesc prin pat. Uneori visez urât, am vreun disconfort sau pur și simplu vreau să mă asigur că ești lângă mine, că nu sunt singur în liniștea și în întunericul nopții. Uneori adorm mai greu la loc, dar îmi face bine să mă iei în brațe, să mă mângâi, să îmi fredonezi ușor un cântecel. Mai știi când am adormit la pieptul tău, ca atunci când eram bebe mic? Ce bine a fost, mami! Nu prea mai stau eu așa și știu că te-ai bucurat să mă simți din nou grămajoară adormită pe pieptul tău.

Sunt mic, mami, deși nu mai sunt chiar așa de mic. Am încă nevoie de mâinile tale. Să mă mângâie, să mă alinte, să mă gâdile pe burtică, să mă hrănească, să-mi facă masaj pe spate ca să dorm mai bine, să mă aline când nu sunt bine, să-mi faca baiță, să mă îmbrace.

Am nevoie de brațele tale să mă cuprindă cu dragoste și căldură, să-mi fie sprijin când îmi pierd echilibrul în mers, să mă adoarmă când altfel nu reușesc să adorm, să-mi fie refugiu când ceva mă sperie.

Am nevoie de ochii tăi să se bucure de fiecare mică realizare a mea, să mă privească cum cresc și cum mă dezvolt, să fie atenți la mine pentru orice nevoie aș avea, să-mi transmită iubire și veselie, să mă încurajeze cât mai mult.

Am nevoie de gura ta să-mi vorbească cu blândețe, să-mi cânte și să-mi spună povești, să mă învețe tot ce am nevoie să știu și, mai ales, să-mi zâmbească mereu cu căldură, să mă umple cu pupici gâdilicioși, să se roage pentru mine.

Am nevoie de urechile tale să mă audă și, în special, să mă asculte, să fie receptive, să știu că ești acolo pentru mine.

Cel mai mult am nevoie de inima ta, mami. Să mă iubească, să-mi fie acasă mereu, să-i fiu motiv de fericire și motivație să bată sănatoasă cât mai mulți ani. Să ne bucurăm împreună unii de alții, eu, tu și tati!

Am multe nevoi, mami, tu vezi și știi cel mai bine. Sunt dependent de tine și o să tot fiu câțiva anișori buni. Ușor-ușor, o să mă desprind de această dependență și o să cresc. Cu ajutorul tău, o să devin un copil bun, sigur pe el, cu o gândire deschisă și armonioasă. Iar tot ce faci tu acum pentru mine contează mai mult decât crezi. ❤

 

#familie, Fără categorie

Scrisoare către soțul meu

Iubitul meu soț,
Eram mici când ne-am cunoscut, aveam doar 20 de anișori și multe nu știam. Am crescut împreună, am trecut prin multe, ne-am făcut (aproape) mari și acum avem propriul nostru om mic.
Privind în urmă, îmi doresc să fi fost un pic mai matură uneori, dar apoi îmi dau seama că ai fost tu mai mult pentru amândoi. Îmi doresc să fi fost tu un pic mai cu capul în nori alteori, dar am fost eu mai mult pentru amândoi. Vezi? Așa imperfecți cum suntem, ne peticim unul pe altul cu ce ne lipsește, echilibrăm balanța, și pășim tot împreună, tot mai departe.
Era un vers dintr-o melodie de la Hi-Q: „ce frumoase sunt toate iubirile la început”. Mi-a rămas întipărit în minte și în suflet. Căci este un adevăr general valabil.
Este superb sentimentul de iubire când abia se înfiripă, când simți un nou început, un alt capitol, dai pagina și te regăsești într-una dintre cele mai frumoase perioade. Sunt cei mai dulci fiorii ce te cuprind clipă de clipă, cele mai pure emoții pe care un om le poate avea. Sunt cei mai zburdalnici fluturi care-ți aleargă nebunește prin stomac, prin cap, prin tot trupul și tot ce îți doresti este să fii cu omul iubit. Din nou și din nou, fără pauze, fără sfârșit, fără sa-ți pese de nimeni și de nimic. Mai știi cum era?
Dar știi ce e mai frumos de atât? Să treacă ani buni și să fii tot cu cel care ți-a răscolit viața și sufletul la începuturi.  Să știi că ați ajuns tot împreună așa de departe, cu bune și rele, că ați trecut peste încercări, că relația s-a transformat și s-a solidificat.
Și pentru asta sunt recunoscătoare vieții, lui Dumnezeu, nouă și mai ales ție. Fără răbdarea ta, fără gândirea ta logică, fără căldura ce o pui mereu în sufletul meu și fără zâmbetele cu care îmi luminezi mereu zilele, nu aș fi cine sunt astăzi. O versiune tot mai bună a mea, chiar dacă loc de perfecționate tot e din plin.
Iar ca tătic, David n-ar fi putut să aibă vreodată un tată mai bun, mai jucăuș, mai implicat și dedicat, mai dulce și mai iubitor decât tine. Ești perfect pentru el. Și pentru mine.  Te iubim mult!
Și cel mai tare mă bucură că tot ce am trăit în cei mai frumoși ani din viața mea, am trăit cu tine. Că avem un loc al nostru pe care îl putem numi acasă și un copil minunat pe care împreună îl vom crește să fie un om la fel de minunat. 😍 Te iubim mult! ❤
Fără categorie

Privește-l cum doarme

Privește-l cum doarme cât e încă mic și ai voie lângă pătuțul lui, în camera lui.

Privește-i chipul senin și dulce de îngeraș, simte-i aura liniștită, respiră adânc, zâmbește.

Privește-i pumnișorii strânși și pufoși, mângâie-i ușor, mângâie-l pe spate. Va dormi mai bine, iar tu te vei încărca cu o energie pozitivă specială.

Râzi pe înfundate când râde și el în somn. E atât de haios și scump că ai vrea să dureze cât mai mult.

Uite cât de mic e, mami! E tot mai mare, dar tot puiul tău mic e.

Cel care zâmbește din tot suflețelul lui când te vede, care se agață de tine, strângându-te cu mânuțele lui mici când îl iei în brațe, care te mușcă uneori de umăr și de nas, când mai apucă, cel care bombăne pe limba lui delicioasă, de te topești ascultându-l, cel care explorează curios tot ce e în jurul lui, cel care învață de la tine să fie om bun, frumos și blând.

Privește-l, iubește-l, trăiește cât mai profund toate clipele cu el din cea mai frumoasă perioadă din viața lui și a voastră ca părinți. 😍

Fără categorie

Nu-l lua în brațe! Lasă-l să plângă!

Da, ca majoritatea mămicilor, am auzit și eu repetitiv asemenea „sfaturi binevoitoare” și învechite.

„Nu-l lua în brațe că se învață!” Cum adică? Locul unui copil, mai ales al unui bebeluș, este fix în brațele mamei lui. E la mintea cocoșului și e cât se poate de firesc. Mă bucur că nu am dat ascultare unei asemenea vorbe și că l-am luat în brațe ori de câte ori a fost necesar și de câte ori am simțit eu nevoia. Acum are aproape un an și nu prea mai stă el. Oare ce cred persoanele care dau asemnea sfaturi? Că o să stea toată viața în brațele mamei? Păi nu e clar că nu? Câți copii care încep să meargă, care se duc apoi la grădi, la școală mai vor să stea în brațele mamei? Prea puțini și din ce în ce mai rar. Și-atunci de unde gândirea asta fără nicio logică?

Așa că dragi mămici, tătici și bunici, nu vă sfiiți să vă țineți copiii/ nepoții în brațe cât se poate de mult pentru că nu strică. Din contră, îl ajută pe cel mic să se dezvolte armonios și în siguranță la nivel psihic, să se simtă iubit. Ce e rău în asta, vă întreb? Cu siguranță nu va deveni un răzgâiat și un alintat, cum greșit se crede, pentru că i s-a oferit iubirea si grija ce sunt mai mult decât firești.

Desigur, ținându-l în brațe, uneori se lasă cu dureri de spate și oboseală. Dar toate astea trec, iar el mic nu va mai fi. Bucurați-vă cât puteți de puiul vostru și de magia de a-l ține în brațe!

Cea mai aiurea chestie pe care am auzit-o este că la două săptâmâni e șmecher, de-aia s-a oprit din plâns când l-am luat în brațe. Nu! Un bebe nu este șmecher nici la două săptămâni, nici mai târziu. Un bebe care abia a ieșit de la căldura trupului mamei, normal că are nevoie să-i simtă căldura și să se simtă cuprins de brațele blânde și iubitoare ale celei care i-a dat viață. Din nou, o chestie atât de simplă și de firească.

„Lasă-l să (mai) și plângă?” Păi de ce ai face așa ceva? Cui îi place să-și vadă puiul suferind și să-l lase așa, în voia sorții? E doar inuman și prostesc, nimic mai mult. E adevărt că nu poți întotdeauna să-i alini plânsul celui mic, orice ai încerca, însă asta nu înseamnă că trebuie să-l lași singur. Bebelușii plâng mult și des, dar o pot face foarte bine în brațele mamei. Va avea timp destul să sufere singur când va fi mare. Nu e nevoie să înceapă din primele saptămâni/ luni de viață care oricum trec incredibil de repede.

Așadar, nu vă sfiiți să vă luați bebeii în brațe, să îi alintați, să le arătați blândețe și iubire din plin! Ei pentru asta trăiesc momentan! Bucurați-vă de ei așa cum se bucură ei de voi! E cea mai frumoasă perioadă. Închideți urechile la toate aiurelile care vi se spun și deschideți-vă inimile către puii voștri. Ei sunt cei mai importanți! 😊

Fără categorie

Răbdare, mami!

Obișnuiam să fiu una dintre cele mai răbdătoare persoane pe care le cunoșteam. Aveam răbdare cu oameni și situații, eram tolerantă și maleabilă, uneori lăsam de la mine mai mult decât îmi doream.
Cu trecerea anilor, însă, răbdarea mea, acest prețios dar cu care am fost înzestrată, a scăzut mult. Din cauza anumitor oameni, anumitor circumstanțe, anumitor factori interni și externi, dozele aparent inepuizabile de răbdare au fost consumate.
Privind retrospectiv, îmi dau seama că le-am utilizat adesea pe persoane și situații care nu meritau atâta efort din partea mea, că cei care ar trebui să aibă acces aproape exclusiv la rabdarea mea, la calm, înțelegere și blândețe autentice și nealterate sunt cei dragi mie, în special copilul și soțul. Asta nu înseamnă că trebuie să îmi vărs nervii pe oricine altcineva.
Oboseala, frustrările acumulate și rutina zilnică îmi zguduie uneori resursele de calm, iar atunci îmi vine să o iau pe coclauri sau să urlu.
Bineînțeles că nu fac asta, ci apelez la diverse mici trucuri ca să mă calmez cât mai repede. Mai ales când sunt doar eu și copilul care nu are nicio treabă cu faptul că eu nu am apucat să fac una-alta atunci când mi-am propus. Are tot timpul din lume să învețe furia și alte emoții negative, iar eu aș prefera să învețe de la mine cum să le gestioneze, nu cum să se lase pradă lor.
Așadar, fiind adultul cu capul pe umeri, când simt că risc să mă transform într-un dragon care scoate flăcări pe nas și pe gură, apelez la unul sau mai multe mici trucuri de mai jos:
– respir adânc și prelung de câteva ori, zâmbind la el
– număr până la zece în gând sau tare cu o voce amuzantă și ne apucă râsul pe amândoi
– beau un pahar cu apă. Uneori problema e că mi-e sete și nu mi-am dat seama până atunci
– mănânc repede ceva. Posibil să-mi fie foame și din nou să fi ignorat starea până atunci
– mestec ceva, poate o gumă sau o bombonică. Gestul în sine mă calmează
– îl iau în brațe pe bebel și îi povestesc / recit/ cânt în timp ce ne plimbăm prin casă
– ne uităm împreună pe fereastră și observăm păsările, oamenii, mașinile
– pun muzică și dansăm împreună
– mănânc ceva dulce sau beau o gură de cafea, ceea ce îmi schimbă energia imediat
– cel mai des, toate trec doar uitându-mă la el, la zâmbetul lui de ștrengar, cu doi dințișori haioși ivindu-se din gurița-i dulce.
E normal să nu fim tot timpul zen, că doar suntem oameni, înainte de orice.  Dar nu trebuie să uităm cât de mult au ei nevoie de noi, mamele, calme și răbdătoare. Mai ales la început, în primele luni / primii ani când e clar că indiferent ce face sau nu, copilul nu are nicio vină, nu face nimic ca să ne scoată pe noi din sărite când deja am ajuns la limită. Și ajungem în punctul în care ne adunăm puterile și lăsăm iubirea infinită pentru ei să conducă. Mai simplu de atât nu poate fi. 😊
Voi cum vă descurcați în situațiile limită?
Fără categorie

Viața cu bebe (3)

Uneori mă gândesc cum era viața mea până anul trecut, până să nasc și micul nostru mare suflețel să ne ocupe tot timpul și întreaga inimă.

Mi se pare că toate cele petrecute până atunci s-au petrecut în altă dimensiune, pe un tărâm tare îndepărtat, poate chiar în altă viață. Cum mergeam la muncă zilnic, lucram pe rupte, ascultam muzică la greu, reînnoind foarte des playlist-ul, veneam acasă, găteam, ne culcam târziu, în weekend o luam la pas prin București și ne plimbam kilometri întregi pe unde vedeam cu ochii.

Leneveam și nu făceam mare lucru, deși aveam tot timpul din lume. Dar atunci nu conștietizam asta și mă plângeam adesea că nu am timp de nimic. De fapt eram doar lejeră cu stilul de viață pe care îl aveam și uneori dezorganizată.

Abia acum pot spune că nu am timp prea mult să fac ce îmi doresc. Și totuși, tocmai pentru că stau cu bebelul 24 din 24, hrănindu-l, culcându-l, schimbându-l și mai ales distrându-l 😋, am învățat să fructific tot mai mult timpul care îmi rămâne, în special atunci când nu am pe cine să rog să stea cu copilul. Iar asta se întâmplă în cel puțin 90% din timp, pentru că soțul lucrează și pe altcineva nu avem tocmai la îndemână să ne ajute.

Așa că încerc să fac unele treburi când bubu mic e treaz, cât se poate, un pic de curățenie, spăl vasele, bag rufe la mașină, care cum apuc. Iar după ce îl culc fie la somnul de zi, fie la ce de noapte, mă răsfăț cu o carte, mai scriu câte ceva, mă uit la un serial, uneori îmi fac unghiile, dacă apuc, beau o cafea tare, mănânc ceva dulce etc. Fac tot felul de mărunțișuri care nu necesită mult timp și efort, cât să mă relaxez și să îmi reîncarc bateriile, să fiu cât se poate de fresh, să le dedic lor, soțului și copilului, timp și energie de calitate.

În toată rutina zilnică e musai să găsim și astfel de momente/ ore pentru noi, mămicile. Dacă noi suntem bine, fizic și psihic, si cei dragi vor fi bine, pentru că liniștea interioară, calmul, blândețea și răbdarea sunt elementele cheie într-o familie, pentru creșterea armonioasă a celor mici și pentru menținerea echilibrului relației dintre cei mari. 😊

Voi cum vă relaxați, cum vă reîncărcați bateriile pentru a fi cât mai zen posibil?

 

 

Fără categorie

Cu bebe la bunici

Adică bunicii lui. Și ce zic eu bebe, că a crescut așa mult în înălțime mai ales, că lumea crede că are peste un an 😂 Și de-abia am ajuns la 10 luni.

Vara asta am fost de două ori în vacanță la bunici, și la unii și la alții. Câte două săptămâni frumoase și calde, deși în prima parte a cam plouat, a fost totuși bine că nu ne-au leșinat căldurile alea mari și am putut să stăm mult afară.

Noi, părinții, ne-am plimbat mult. Și cu D., și fără el. Stă singur cu bunicii, se acomodează destul de repede cu persoane noi. Atâta timp cât e drăgălit, distrat, hrănit, schimbat și culcat la timp, nu are probleme.

Au fost zile în care eu și tati am lipsit cu orele, fiind plecați ba cu treabă, ba la vreo terasă cu prietenii. Asta așa, să ne reîncărcăm bateriile pe termen lung, pentru perioadele non-vacanță ce sunt mai lungi și mai multe decât cele de concediu.

Tot acest timp, cât nu l-au sâcâit gingiile, D. a fost tot un zâmbet, chiar rânjet aș zice, arătându-și fericit non-stop cei doi dințișori de hârciog adorabil de jos și gingia încă știrbuță de sus.

O zi la unii dintre bunici, o zi la ceilalți, fiind doar câțiva kilometri între ei, D. a avut timpul și spațiul necesar să exploreze. A fost tare încântat mai ales de animăluțe: pui și găini la unii, câini și pisici la ceilalți. O nebunie de sunete  și elemente noi de care D. a fost tare fascinat. A reușit să apuce mâțul de coadă și să țină un pui în mânuțe, suficient cât să se bucure și cât niciunul dintre ei să nu iasă șifonat.

S-a bălăcit la soare în pisicinuța lui și a explorat grădinile pe păturică, și mai ales pe lângă pentru că, nu-i așa, pe pământ, în iarbă e mai interesant. Pătură are și acasă pe pat.

Ne-am întors la capitală cu gândul la vacanță, și noi, și el și abia așteptăm să mergem din nou cât mai e vremea bună.

Voi ce-ați făcut în vacanță? 🙂

Fără categorie

De ce mă tot plâng?

E greu să fii mamă, este un lucru bine știut. Pe cât de greu, pe atât de frumos, te împlinește spiritual, îți colorează viața, te ajută să vezi dincolo de oboseala acumulată și de orice neajuns.

Tot citind experiențele mămicilor de pe un grup de pe Facebook, încep să mă simt din ce în ce mai norocoasă cu D.

Mă și mustră conștiința pentru momentele când mă stresez de-a lungul zilei, când el de fapt de multe luni doarme foarte bine noaptea (cu foielile de rigoare, dar doarme cel puțin 9-10 ore și încă vreo două ziua), e vesel, nu plânge foarte mult (mai degrabă când e obosit), se joacă, mănâncă bine tot ce îi dau.
Așa că stau și mă întreb: de ce pisici mă plâng atât?? Din obișnuință, poate. Că dacă n-am motive, ia să-mi fac singură. 😂 Apuc să mai fac și câte ceva cu el, un pic de curat, un pic de mâncare, un pic de relaxare. Cred că și când va începe să meargă va fi cât de cât ok. Sau așa sper.
Sunt sigură că lucrurile se pot schimba oricând, mă aștept la orice. Așa e cu copiii mici. Însă momentan totul e cât se poate de bine și frumos, aș zice.
Ideea este că ar trebui să mă stresez cât mai puțin și să mă bucur cât mai mult de fiecare clipă cu el. 😍
Fără categorie

Experiența mea cu alăptarea

OkÎncă dinainte să apară un bebe „în plan”, gândindu-mă la cum ar fi, mi-am dorit mult să pot alăpta. Măcar până la 6 luni, dacă nu mai mult.

Să simt acea conexiune magică despre care am tot citit și auzit. Unică, profundă, un sentiment imposibil de descris în cuvinte, ce nu se compară cu nimic altceva. Să-ți ții puiul la piept, să-l hrănești, să-l sorbi din priviri, în ciuda oboselii acumulate, să-l dezmierzi, să te minunezi o dată și-ncă o dată că mogâldeața ce-o ai în brațe e a ta. Bucățică din tine, din sufletul tău. Ceva ce nimeni și nimic nu poate schimba vreodată.

Asta am simțit și am trăit pe propria-mi piele timp doar de trei luni și jumătate.

Unde am greșit?

Hmmm, acum nu mai este loc de regrete. Nici eu, nici copilul meu nu câștigăm nimic dacă stau să mă învinovățesc iar și iar pentru asta. Am făcut-o destul.

Însă, analizând situația dincolo de perioada aceea în care eram mai mult nedormită, mi-am dat seama ce am făcut greșit. Sunt lucruri de care voi ține cont dacă voi mai avea un copil.

În primul rând, lactația s-a instalat mai greu, cam în a treia zi după naștere, punând copilul la sân foarte des, la îndemnul asistentelor din maternitate. Toate mămicile din salon au putut alăpta imediat, fiind la al treilea sau al doilea copil. La mine: primul copil, bebe mare (4.1 kg), eu prea puțin „înzestrată de la natură”: a rezultat insuficient lapte și nevoia de a completa cu lapte formulă.

Odată ajunsă acasă, am continuat așa, cu cele două tipuri de lapte în paralel, cu pompa de sân, cu tot felul de ceaiuri la greu, cu pus copilul la sân, dar îmi dau seama că nu am făcut asta suficient de des. Astfel încât, bebele a început să refuze sânul tot mai mult, preferând biberonul, iar cu pompa nu reușeam sa fac mare lucru.

Atunci, m-am blamat mult, m-am deprimat și mai tare, dar cu timpul am reușit să trec peste, pentru că nu am avut de ales.

Mă bucur că am putut alăpta, chiar și o perioadă atât de scurtă, mai ales pentru el. Chiar dacă pe termen lung am fi avut mai multe avantaje: mai sănătos pentru bebe, mai comod pentru mine (să nu mai stau să alerg de colo-colo cu biberonul), mai puțin costisitor pentru întreaga familie.

Mai departe nu pot decât să Îi mulțumesc Celui de Sus că îmi este sănătos copilul, că eu și soțul ne bucurăm de el în fiecare zi, ne minunăm cum crește și descoperă lumea. Iar noi învățăm să fim din nou copii alături de el. 🙂

La voi cum a fost/ este?