Mă gândeam la motivele pentru care semănăm cu părinții noștri, moștenindu-le trăsturile de caracter, personalitatea, reacțiile în anumite momente etc.
Primul motiv foarte evident este că suntem crescuți de ei și în mod firesc copiem și deprindem conștient sau nu toate aceste trăsături, fie că ne plac, fie că nu.
Un alt motiv, cred eu, este legat de faptul că semănăm cu ei și la ceea ce nu ne place sau ce criticăm la ei, să le zicem defecte. Mă gândesc că ni le însușim pentru ca atunci când ajungem să ne maturizăm, îi vom înțelege pe ei mai ușor, vom fi mai toleranți, mai răbdători, înțelegând mai bine de ce au ajuns să fie așa, acceptându-le pe toate fără să îi mai judecăm.
Iar un al treilea motiv care mi-a venit recent în minte este că atunci când ei nu vor mai fi (sper să fie cât mai departe acel moment), când ne va fi dor de ei, ne vom privi în oglindă și în „oglinda sufletului” și vom zice: „Mama/ tata e cu mine. Uite, semăn cu ea/ el la asta și la asta”. Și ne vom cuprinde cu propriile brațe, cu ochii închiși, printe lacrimi, iar dorul și durerea vor fi poate mai mici, pentru că ei trăiesc în noi și noi în ei prin tot ceea ce suntem.
Las mai jos o poezi care mi-e tare dragă, în același ton cu postarea:
Frumoşi ca sfinţii – Grigore Vieru
„O, ce frumoşi ne sunt părinţii,
Părinţii mei, părinţii tăi!
Aşa frumoşi sunt numai sfiinţii,
Numai fiinţa lacrimii!
Putem trăi în voie bună
Şi fără aur sau argint.
E greu să nu ai un prieten,
Străin eşti fără de părinţi.
Noi ştim că ei de dragul nostru
Îşi poartă crucea bucuroşi,
Viaţă lungă dă-le, Doamne,
Şi ţine-i veşnic sănătoşi.”
Mămica cu tatuaj 